| Descriere:
1. Adoptarea şi semnarea Constituţiei
După doi ani de tratative şi două zile de negocieri intense, liderii Uniunii Europene (UE) au ajuns în ziua de 18 iunie 2004, la Bruxelles, la un acord istoric privind prima Constituţie Europeană, pe care, la 29 octombrie 2004, la Roma, au semnat-o în numele celor 25 de state membre ale Uniunii Europene.
Până la urmă, Anglia nu a uzitat de dreptul său de veto, aşa încât zilele de 18 iunie 2004 şi de 29 octombrie 2004 au intrat în istoria Europei. Astfel, EUROPA UNITĂ – cele 25 de state plus România şi Bulgaria de la 1 ianuarie 2007 – va avea prima CONSTITUŢIE din istoria EUROPEI, CONSTITUŢIE CE VA FI RATIFICATĂ ÎN MOD DEMOCRATIC, PRIN VOINŢA CELOR 25 DE STATE ALE UE ŞI NU PE CALEA RĂZBOIULUI SAU PRIN CONSTRÂNGERE, CI PRIN VOINŢA POPOARELOR REPREZENTATE DE PARLAMENTELE ŢĂRILOR RESPECTIVE.
„Toată lumea este victorioasă”, a declarat premierul irlandez, Bertie Ahern, care asigura preşedinţia în exerciţiu a Consiliului European. „Am putea spune, fără să abuzăm de cuvinte mari, că aceasta este o zi istorică”, a salutat preşedintele francez, Jacques Chirac, adoptarea Constituţiei. „Acesta este un semnal important, care demonstrează capacitatea Europei de a fi unită”, a întărit, la rândul său, cancelarul german, Gerhard Schröder. „Este un succes pentru Marea Britanie şi un succes pentru Europa”, a lansat premierul britanic, Tony Blair.
Meritul adoptării Constituţiei revine în mare măsură preşedinţiei Consiliului European, care a desfăşurat în şase luni o muncă intensă de consultare şi convingere. De aceea, înainte de a turna şampania în cupe, şefii de stat şi de guvern din UE s-au ridicat în picioare pentru a-l aplauda pe Bertie Ahern, preşedintele în exerciţiu pe semestrul I/2003.
2. Unele obstacole şi controverse
a) Primul obstacol în calea adoptării noii Constituţii Europene îl reprezenta disputa privind ponderea ce revine fiecărei ţări în Consiliul de Miniştri al UE. La summit-ul din decembrie 2003, Polonia şi Spania s-au opus cu vehemenţă propunerii din proiect care prevedea că o reglementare va fi adoptată dacă întruneşte sprijinul a 50% din state, reprezentând 60% din populaţia statelor membre (aşa-numitul principiu al dublei majorităţi). Ambele ţări insistau pentru menţinerea sistemului prevăzut în Tratatul de la Nisa, din 2000, care le conferea aproape aceeaşi greutate, ca şi ţărilor celor mai mari ale UE, Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie. O altă tabără a fost cea a statelor mici, care doreau ca procentele necesare pentru adoptarea unei legi să fie 50% din state, întrunind 50% din populaţie. În fine, Germania, ca exponent al ţărilor cu populaţie numeroasă, a susţinut că pragurile de 55% din numărul de state şi de 65% din populaţie ar reprezenta un echilibru just între statele mici, mijlocii şi mari, idee susţinută şi de preşedinţia irlandeză a UE. Acest ultim punct de vedere a reuşit să se impună în cele din urmă, fiind inclus în noua Constituţie. Dacă în Spania compromisul a fost acceptat ca fiind „răul cel mai mic”, în Polonia opoziţia a calificat gestul guvernului drept o ruşine naţională, afirmând că premierul Marek Belka ar trebui judecat pentru înaltă trădare, având vina de a fi cedat în acest aspect – cheie.
b) Cealaltă dispută, care a încins spiritele la Bruxelles, se referea la numărul de comisari europeni ce revin fiecărei ţări. Statele mici ale Uniunii insistau asupra menţinerii principiului „o ţară, un comisar”, ceea ce ar fi complicat foarte mult procesul decizional într-o uniune care are acum 25 de membri şi ar putea ajunge la 29 prin aderarea României, Bulgariei, Croaţiei şi Turciei. Proiectul iniţial al Constituţiei prevedea reducerea numărului de comisari la 10. În cele din urmă s-a ajuns la o variantă de compromis, optându-se pentru reducerea numărului de comisari la 17 începând cu 2014. Aceştia vor fi aleşi prin rotaţie, pentru cinci ani.
c) Printre noutăţile aduse de Constituţie figurează instituirea funcţiei de preşedinte al Consiliului European, care, în ciuda importanţei titlului său, va avea, totuşi, puteri limitate, crearea acestui post având rolul de a întări unitatea europeană prin alegerea unei persoane care să vorbească în numele întregii Europe. În acelaşi scop s-a hotărât numirea unui ministru de externe european, dar şi puterile sale vor fi limitate, acesta fiind abilitat să-şi exprime poziţia doar în privinţa unor chestiuni asupra cărora membrii au puteri concordante.
|
